0772 241 707 
comercial@ritos.ro
Litografia
Litografie este o metodă de tipar utilizând o placă sau o piatră cu o suprafață perfect netedă. Prin contrast cu litografierea, în intaglio placa sursă este gravată, corodată ori punctată pentru a realiza cavitățile care rețin cerneala de tipar, respectiv în tipărirea cu blocuri de lemn sau în cazul tiparului cu litere fixe cerneala este aplicată pe suprafețele ridicate pentru a crea litere, semne și/sau imagini.
Litografia utilizează ulei sau grăsime, respectiv gumă arabică pentru a separa suprafața fină în regiuni hidrofobe, care vor absorbi ulterior cerneala tipografică sau tușul, și regiuni hidrofile, care prin refuzarea absorbției apei, și deci a cernelii, vor deveni fundalul imaginii. Litografia, inventată de autorul bavarez austriac Alois Senefelder, în 1796, poate fi folosită pentru a imprima un text sau o lucrare artistică pe hârtie sau pe un alt material potrivit. Cele mai multe cărți, întradevăr toate tipurile de text de volum mare, sunt acum imprimate folosind litografia offset, cea mai uzuală formă de producție de tipărituri. Cuvântul „litografie” se referă și la fotolitografie, o tehnică de microfabricare utilizată la construirea circuitelor integrate și a sistemelor microelectromecanice, cu toate că acele tehnici au mai multe lucruri în comun cu gravarea, decât cu litografia.
Prima tipografie din România
Pe teritoriul actual al României primele tipografii au început să funcționeze în anul 1508, anul editării la Mănăstirea Dealu a unui Liturghier, la inițiativa voievodului Radu cel Mare (1495-1508). Tipograful acestui Liturgher a fost Macarie, călugăr care lucrase la Veneția în perioada incunabulară, de unde adusese și literele chirilice pentru tipografia de la Dealu. După Cracovia și Veneția, tipografia de la Dealu a fost cea de-a treia tipografie din Europa ce a folosit caractere chirilice.
Flexografia
Flexografia este un procedeu de imprimare din categoria tiparului înalt care folosește un clișeu tipografic reliefat din material flexibil. Aceasta este practic o versiune actualizată a imprimării cu zaț, care poate fi utilizată pentru tipărirea pe aproape orice tip de substrat, inclusiv pe plastic, pelicule metalice, celofan și hârtie. Este utilizată pe scară largă pentru imprimarea pe substraturi neporoase necesare pentru diferite tipuri de ambalaje alimentare (este, de asemenea, foarte potrivită pentru imprimarea petelor decorative pe suprafețe mari).
Serigrafia
Serigrafia este un procedeu de imprimare pe suprafețe netede care constă în aplicarea pe materialul pe care se imprimă a unui strat de cerneală printr-un șablon cu decupări acoperite cu o sită fină. Imaginea realizată prin imprimarea serigrafică este formată dintr-un număr de puncte care este dat de numărul de ochiuri al sitei din care se realizează masca. Imprimarea se poate face pe materiale textile (tricouri, geci, sepci etc.) sau pe materiale solide (autocolant, agende, calendare, cărți de vizită etc.) Primele apariții ale procedeului au aparut în China antică aprox. 3000 de ani, dar de curând s-au descoperit materiale textile imprimate de peste 4000 ani. Tehnologia de imprimare implică o multitudine de operațiuni, începând de la pregătirea sitei serigrafice, prepararea cernelurilor, pregătirea suportului, până la reglarea temperaturii de uscare (în cazul materialului textil). Sitele serigrafice pot fi de la 30 de ochiuri pe cm pătrat până la 185-200. Cele mai rare se folosesc pe material textil, iar cele cu densitate mai mare se folosesc pe material solid.
Tiparul în România
În spaţiul românesc, tiparul a fost introdus după 1500. Ieromonahul Macarie, care a învăţat meşteşugul tiparului la Veneţia, a început această activitate la Târgovişte, capitala Þării Româneşti, sprijinit de domnitorul Radu cel Mare. Prima carte tipărită a fost în 1508, Liturghierul lui Macarie. I-a urmat Octoih slavon, 1510 şi Tetraevanghel slavon, 1512. Cele trei scrieri tipărite de Macarie s-au răspândit atât în ţările române, cât şi în mănăstiri din Balcani şi biblioteci din Europa. Ele sunt de format in 4, cu 15-22 rânduri pe pagină, fără foaie de titlu (ca şi manuscrisele şi incunabulele) şi cu caiete numerotate cu litere chirilice. Aceste tipărituri sunt armonios lucrate, cu text în două culori, cu iniţiale şi frontispicii ornate cu motive geometrice şi florale. Au continuat acest frumos meşteşug Dimitrie Liubavici şi Moise, tipărind între 1545-1551 alte cinci cărţi cu subiect religios: Molitvenic, Apostol – 2 ediţii, Minei, Evangheliar. În Transilvania, Filip Moldoveanu, în aceeaşi perioadă, a tipărit la Sibiu Catehism românesc, Tetraevanghel slavon şi un alt Tetraevanghel slavo-român. Între 1557-1582 diaconul Coresi dezvoltă cultura scrisă în limba română, făcând din Braşov, un puternic centru editorial. Coresi şi ucenicii săi au tipărit aici aproximativ 40 de volume.
Tipar cu zaț
Tipărirea cu zaț, o formă de tipar înalt, este un procedeu de imprimare a textului și imaginilor folosind o presă tipografică cu caractere mobile a căror suprafață activă este reliefată față de suprafața neutră și a căror direcție și orientare sunt inversate. Pe suprafața activă se aplică cerneală iar apoi este presată într-o coală de hârtie pentru a obține o imagine pozitivă orientată de la stânga la dreapta. Zațul sau compoziția tipografică reprezintă ansamblul caracterelor, de obicei metalice, care compun textul cules și așezat în rânduri și forme de dimensiuni corespunzătoare paginilor ce urmează a fi tipărite. A reprezentat forma standard de tipărire a textului de la inventarea sa de către Johannes Gutenberg la mijlocul secolului al XV-lea până în secolul al XIX-lea și a continuat să fie utilizat pe scară largă pentru cărți și alte întrebuințări până într-a doua jumătate a secolului al XX-lea. În secolul al XXI-lea, tipărirea cu zaț comercială a fost reînviată de folosirea plăcilor de fotopolimer lavabile aderate la o bază de înălțime apropiată de cea a caracterului, pentru a produce o suprafață imprimantă reliefată, de obicei din elemente artistice sau tipografice create pe cale digitală.
Papirusul
Papirusul este un material asemănător cu hârtia, produs din planta Cyperus papyrus, o plantă acvatică care se găsea mai ales în Delta Nilului, pe care se scria în perioada Antichității, în special în Egipt. Papirusul a rămas suport esențial al cărții în Egipt și s-a răspândit în lumea greacă și în Imperiul Roman. Papirusurile care ne-au parvenit nu reprezintă decât o infimă parte a celor care au existat. Aproape toate provin din Egipt, unde condițiile climatice au ușurat păstrarea lor. Cartea din papirus se prezenta sub forma unui sul alcătuit din foi lipite unele în continuarea celorlalte, adesea în număr de zece. Lungimea medie a unui sul era de la 6 până la 10 metri, dar papirusul Harris (cronică a domniei lui Ramses al III-lea) depășește 40 de metri. Cartea se desfășura orizontal; ea era împărțită în coloane verticale și aproape întotdeauna scrisă pe o parte, cea a sensului orizontal al fibrelor. Titlul se găsea la sfârșit, uneori în interior sau pe o etichetă atârnată de cilindrul care înfășura sulul.
Papirusul de la Mangalia
Papirusul de la Mangalia este un papirus din secolul al IV-lea î.Hr. care a fost descoperit în anul 1959 la Mangalia (România) și trimis pentru restaurare la Moscova (Uniunea Sovietică). În acest moment, el este cel mai vechi papirus din toată Europa care a fost descoperit și a fost scris în limba greacă antică.
Pergamentul
Pergamentul este o piele de animal prelucrată special pentru a se putea scrie pe ea. A fost folosită odinioară, în loc de hârtie. Pentru fabricarea pergamentului se foloseau piei de oi, capre, viței, iepuri, folosindu-se o tehnică specială de tăbăcire. Cel mai fin pergament se obținea din pieile mieilor nenăscuți. În Antichitate, cel mai important centru de prelucrare s-a aflat în orașul Pergamon din Asia Mică. Datorită locului de producere, romanii numeau acest suport de scris membrana pergamena sau charta pergamena. Când pergamentul era făcut din piele de vițel, de miel sau ied nenăscut, purta denumirea de vellum. Acesta era foarte fin, de foarte bună calitate dar foarte scump. De la numele său derivă denumirea actuală de hârtie velină. Conform legendei, pergamentul a fost inventat în Asia Mică de Eumenes al II-lea, rege al Pergamului, care voia să nu mai depindă de papirusul importat din Egiptul Antic. Surse istorice confirmă faptul că în jurul secolului al III-lea î.Hr. s-a procedat deja la tratarea pieilor de animale spre a le face mai potrivite scrierii și că Pergamul a fost un centru important de fabricare a acestui nou suport pentru scrieri. Se foloseau pieile de oaie, vițel, capră, țap și chiar de măgar sau de antilopă, iar modalitățile de tratare nu s-au schimbat prea mult până în Evul Mediu.
Primul ziar românesc
„Curier românesc“ este primul ziar în limba română cu o apariţie îndelungată şi constantă. A ieşit de sub tipar la 1829, iar în editorialul introductiv Ion Heliade Rădulescu admitea cu tristeţe că suntem cu 200 de ani în urma Europei apusene la capitolul presă. Primul număr al „Curierului românesc“ a apărut la Bucureşti în data de 8 aprilie 1829, sub patronajul lui Ion Heliade Rădulescu, scriitorul care era şi unul dintre cei doi redactori ai ziarului. Celălalt era Constantin Moroiu, un jurist şcolit în Occident. Primul ziar românesc avea patru pagini şi folosea alfabetul chirilic, unele numere fiind tipărite şi în limba franceză. De la 1844 s-a trecut treptat la folosirea alfabetului latin pentru editarea publicaţiei. Apariţia „Curierului“ era săptămânală sau, uneori, bisăptămânală. Pentru o scurtă perioadă, primul ziar românesc a apărut de cinci ori pe săptămână. Pe frontispiciul „Curierului românesc“ scria „Gazetă politică, commercială şi literară“. Abonamentul pe un an costa doi galbeni împărăteşti „plus cheltuiala poştiilor analoghiceşte după depărtare“. Primul tiraj a fost de 280 de exemplare, scoase la tiparniţa Mitropoliei din Bucureşti. Mai târziu, Ion Heliade Rădulescu şi-a adus tipografi de la Pesta, iar în 1930 a construit la Bucureşti o tipografie. A fost un debut greu. Neavând nimic, Ion Heliade Rădulescu a trebuit să încropească totul, de la tipar până la distribuţie şi balanţă economică între costuri şi încasări.
Litografia
Litografie este o metodă de tipar utilizând o placă sau o piatră cu o suprafață perfect netedă. Prin contrast cu litografierea, în intaglio placa sursă este gravată, corodată ori punctată pentru a realiza cavitățile care rețin cerneala de tipar, respectiv în tipărirea cu blocuri de lemn sau în cazul tiparului cu litere fixe cerneala este aplicată pe suprafețele ridicate pentru a crea litere, semne și/sau imagini.
Litografia utilizează ulei sau grăsime, respectiv gumă arabică pentru a separa suprafața fină în regiuni hidrofobe, care vor absorbi ulterior cerneala tipografică sau tușul, și regiuni hidrofile, care prin refuzarea absorbției apei, și deci a cernelii, vor deveni fundalul imaginii. Litografia, inventată de autorul bavarez austriac Alois Senefelder, în 1796, poate fi folosită pentru a imprima un text sau o lucrare artistică pe hârtie sau pe un alt material potrivit. Cele mai multe cărți, întradevăr toate tipurile de text de volum mare, sunt acum imprimate folosind litografia offset, cea mai uzuală formă de producție de tipărituri. Cuvântul „litografie” se referă și la fotolitografie, o tehnică de microfabricare utilizată la construirea circuitelor integrate și a sistemelor microelectromecanice, cu toate că acele tehnici au mai multe lucruri în comun cu gravarea, decât cu litografia.
Prima tipografie din România
Pe teritoriul actual al României primele tipografii au început să funcționeze în anul 1508, anul editării la Mănăstirea Dealu a unui Liturghier, la inițiativa voievodului Radu cel Mare (1495-1508). Tipograful acestui Liturgher a fost Macarie, călugăr care lucrase la Veneția în perioada incunabulară, de unde adusese și literele chirilice pentru tipografia de la Dealu. După Cracovia și Veneția, tipografia de la Dealu a fost cea de-a treia tipografie din Europa ce a folosit caractere chirilice.
Flexografia
Flexografia este un procedeu de imprimare din categoria tiparului înalt care folosește un clișeu tipografic reliefat din material flexibil. Aceasta este practic o versiune actualizată a imprimării cu zaț, care poate fi utilizată pentru tipărirea pe aproape orice tip de substrat, inclusiv pe plastic, pelicule metalice, celofan și hârtie. Este utilizată pe scară largă pentru imprimarea pe substraturi neporoase necesare pentru diferite tipuri de ambalaje alimentare (este, de asemenea, foarte potrivită pentru imprimarea petelor decorative pe suprafețe mari).
Serigrafia
Serigrafia este un procedeu de imprimare pe suprafețe netede care constă în aplicarea pe materialul pe care se imprimă a unui strat de cerneală printr-un șablon cu decupări acoperite cu o sită fină. Imaginea realizată prin imprimarea serigrafică este formată dintr-un număr de puncte care este dat de numărul de ochiuri al sitei din care se realizează masca. Imprimarea se poate face pe materiale textile (tricouri, geci, sepci etc.) sau pe materiale solide (autocolant, agende, calendare, cărți de vizită etc.) Primele apariții ale procedeului au aparut în China antică aprox. 3000 de ani, dar de curând s-au descoperit materiale textile imprimate de peste 4000 ani. Tehnologia de imprimare implică o multitudine de operațiuni, începând de la pregătirea sitei serigrafice, prepararea cernelurilor, pregătirea suportului, până la reglarea temperaturii de uscare (în cazul materialului textil). Sitele serigrafice pot fi de la 30 de ochiuri pe cm pătrat până la 185-200. Cele mai rare se folosesc pe material textil, iar cele cu densitate mai mare se folosesc pe material solid.
Tiparul în România
În spaţiul românesc, tiparul a fost introdus după 1500. Ieromonahul Macarie, care a învăţat meşteşugul tiparului la Veneţia, a început această activitate la Târgovişte, capitala Þării Româneşti, sprijinit de domnitorul Radu cel Mare. Prima carte tipărită a fost în 1508, Liturghierul lui Macarie. I-a urmat Octoih slavon, 1510 şi Tetraevanghel slavon, 1512. Cele trei scrieri tipărite de Macarie s-au răspândit atât în ţările române, cât şi în mănăstiri din Balcani şi biblioteci din Europa. Ele sunt de format in 4, cu 15-22 rânduri pe pagină, fără foaie de titlu (ca şi manuscrisele şi incunabulele) şi cu caiete numerotate cu litere chirilice. Aceste tipărituri sunt armonios lucrate, cu text în două culori, cu iniţiale şi frontispicii ornate cu motive geometrice şi florale. Au continuat acest frumos meşteşug Dimitrie Liubavici şi Moise, tipărind între 1545-1551 alte cinci cărţi cu subiect religios: Molitvenic, Apostol – 2 ediţii, Minei, Evangheliar. În Transilvania, Filip Moldoveanu, în aceeaşi perioadă, a tipărit la Sibiu Catehism românesc, Tetraevanghel slavon şi un alt Tetraevanghel slavo-român. Între 1557-1582 diaconul Coresi dezvoltă cultura scrisă în limba română, făcând din Braşov, un puternic centru editorial. Coresi şi ucenicii săi au tipărit aici aproximativ 40 de volume.
Tipar cu zaț
Tipărirea cu zaț, o formă de tipar înalt, este un procedeu de imprimare a textului și imaginilor folosind o presă tipografică cu caractere mobile a căror suprafață activă este reliefată față de suprafața neutră și a căror direcție și orientare sunt inversate. Pe suprafața activă se aplică cerneală iar apoi este presată într-o coală de hârtie pentru a obține o imagine pozitivă orientată de la stânga la dreapta. Zațul sau compoziția tipografică reprezintă ansamblul caracterelor, de obicei metalice, care compun textul cules și așezat în rânduri și forme de dimensiuni corespunzătoare paginilor ce urmează a fi tipărite. A reprezentat forma standard de tipărire a textului de la inventarea sa de către Johannes Gutenberg la mijlocul secolului al XV-lea până în secolul al XIX-lea și a continuat să fie utilizat pe scară largă pentru cărți și alte întrebuințări până într-a doua jumătate a secolului al XX-lea. În secolul al XXI-lea, tipărirea cu zaț comercială a fost reînviată de folosirea plăcilor de fotopolimer lavabile aderate la o bază de înălțime apropiată de cea a caracterului, pentru a produce o suprafață imprimantă reliefată, de obicei din elemente artistice sau tipografice create pe cale digitală.
Papirusul
Papirusul este un material asemănător cu hârtia, produs din planta Cyperus papyrus, o plantă acvatică care se găsea mai ales în Delta Nilului, pe care se scria în perioada Antichității, în special în Egipt. Papirusul a rămas suport esențial al cărții în Egipt și s-a răspândit în lumea greacă și în Imperiul Roman. Papirusurile care ne-au parvenit nu reprezintă decât o infimă parte a celor care au existat. Aproape toate provin din Egipt, unde condițiile climatice au ușurat păstrarea lor. Cartea din papirus se prezenta sub forma unui sul alcătuit din foi lipite unele în continuarea celorlalte, adesea în număr de zece. Lungimea medie a unui sul era de la 6 până la 10 metri, dar papirusul Harris (cronică a domniei lui Ramses al III-lea) depășește 40 de metri. Cartea se desfășura orizontal; ea era împărțită în coloane verticale și aproape întotdeauna scrisă pe o parte, cea a sensului orizontal al fibrelor. Titlul se găsea la sfârșit, uneori în interior sau pe o etichetă atârnată de cilindrul care înfășura sulul.
Papirusul de la Mangalia
Papirusul de la Mangalia este un papirus din secolul al IV-lea î.Hr. care a fost descoperit în anul 1959 la Mangalia (România) și trimis pentru restaurare la Moscova (Uniunea Sovietică). În acest moment, el este cel mai vechi papirus din toată Europa care a fost descoperit și a fost scris în limba greacă antică.
Pergamentul
Pergamentul este o piele de animal prelucrată special pentru a se putea scrie pe ea. A fost folosită odinioară, în loc de hârtie. Pentru fabricarea pergamentului se foloseau piei de oi, capre, viței, iepuri, folosindu-se o tehnică specială de tăbăcire. Cel mai fin pergament se obținea din pieile mieilor nenăscuți. În Antichitate, cel mai important centru de prelucrare s-a aflat în orașul Pergamon din Asia Mică. Datorită locului de producere, romanii numeau acest suport de scris membrana pergamena sau charta pergamena. Când pergamentul era făcut din piele de vițel, de miel sau ied nenăscut, purta denumirea de vellum. Acesta era foarte fin, de foarte bună calitate dar foarte scump. De la numele său derivă denumirea actuală de hârtie velină. Conform legendei, pergamentul a fost inventat în Asia Mică de Eumenes al II-lea, rege al Pergamului, care voia să nu mai depindă de papirusul importat din Egiptul Antic. Surse istorice confirmă faptul că în jurul secolului al III-lea î.Hr. s-a procedat deja la tratarea pieilor de animale spre a le face mai potrivite scrierii și că Pergamul a fost un centru important de fabricare a acestui nou suport pentru scrieri. Se foloseau pieile de oaie, vițel, capră, țap și chiar de măgar sau de antilopă, iar modalitățile de tratare nu s-au schimbat prea mult până în Evul Mediu.
Primul ziar românesc
„Curier românesc“ este primul ziar în limba română cu o apariţie îndelungată şi constantă. A ieşit de sub tipar la 1829, iar în editorialul introductiv Ion Heliade Rădulescu admitea cu tristeţe că suntem cu 200 de ani în urma Europei apusene la capitolul presă. Primul număr al „Curierului românesc“ a apărut la Bucureşti în data de 8 aprilie 1829, sub patronajul lui Ion Heliade Rădulescu, scriitorul care era şi unul dintre cei doi redactori ai ziarului. Celălalt era Constantin Moroiu, un jurist şcolit în Occident. Primul ziar românesc avea patru pagini şi folosea alfabetul chirilic, unele numere fiind tipărite şi în limba franceză. De la 1844 s-a trecut treptat la folosirea alfabetului latin pentru editarea publicaţiei. Apariţia „Curierului“ era săptămânală sau, uneori, bisăptămânală. Pentru o scurtă perioadă, primul ziar românesc a apărut de cinci ori pe săptămână. Pe frontispiciul „Curierului românesc“ scria „Gazetă politică, commercială şi literară“. Abonamentul pe un an costa doi galbeni împărăteşti „plus cheltuiala poştiilor analoghiceşte după depărtare“. Primul tiraj a fost de 280 de exemplare, scoase la tiparniţa Mitropoliei din Bucureşti. Mai târziu, Ion Heliade Rădulescu şi-a adus tipografi de la Pesta, iar în 1930 a construit la Bucureşti o tipografie. A fost un debut greu. Neavând nimic, Ion Heliade Rădulescu a trebuit să încropească totul, de la tipar până la distribuţie şi balanţă economică între costuri şi încasări.
